miercuri, 6 iulie 2011

O poveste lunga despre o Copsa foarte Mica

Azi ma uitam pe net la stiri, cum s-ar zice citeam ziarul fara sa-l am in fata (ha ha) cind hopa! Ce vad? o stire despre Copsa Mica.
Ca sa limpezim: Copsa Mica este o localitate despre care mapamondu' n-are habar nici ca exista, nici pe unde ar fi, pentu simplul motiv ca nu figureaza pe harta lumii, ci numai pe aia a Romaniei si asta numai daca este o harta detaliata. In mod surprinzator, localitatea pe care rar o vezi pe harta exista cu titlu de glorie in Mersul Trenurilor; Copsa Mica zisa pe nemteste si Kleine Kopish (sau cam asa ceva) era (nu stiu daca mai este si acum) localitatea prin care trecea acum niste multi ani, unul din putinele trenuri internationale care treceau prin Romania de atunci. Nu imi amintesc daca si oprea magnificul (trenul care va sa zica) in modesta gara dar cert este ca trecea pe acolo, lucru pe care il stiu atit din vizitele la Copsa Mica dar si de la bunicii mei, fosti cantonieri de cale ferata. Trecerea internationalului era aproape un eveniment, nu se celebra dar se anunta, mai ales intre copii! "De unde esti?" "Din Copsa Mica", "Copsa Mica? Ce e asta?" "Oras! Si daca vrei sa stii, pe acolo trece internationalul!! Prin orasul tau trece?", "Nu", "Ai vazut? Prin Copsa trece!"
Ce imi amintesc din trecerea magnificului (internationalul adica) este curiozitatea noastra de copii – "Vine trenul, hai in gara sa vedem cum arata strainii!" Adica, noi stiam ca esentialmente si "strainii" sint tot umani dar certitudinile se terminau aici – cum arata un uman nesocialist si necomunist era o mare taina, de parca ideea grafica general cunoascuta doua miini, doua picioare, un cap se termina la granita cortinei comuniste, in spatele ei era necunoscutul cu n mare, icsul de la algebra, ecuatia nerezolvabila. Ne prezentam in gara modesta si mereu nitel afumata (din cauza deja celebrei fabrici de negru de fum de la Copsa Mica), ne luam pozitia la peronul anuntat si asteptam trenul, internationalul, adevaratul international! Trenul intra in gara lansind puternice semnale sonore si oprea cuminte - da, asa este oprea trenul in gara, de aceea era Copsa Mica atit de importanta in opinia noastra. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut pe cineva coborind sau urcind in tren, insa drept este ca am si fost o singura data in gara sa vad calatorii, deci nu pot spune asta la modul absolut, dar atunci cind am fost si eu in gara nimeni nu a coborit nimeni nu a urcat ceea ce, pentru o nepoata de CFR-isti era destul de ciudat, vocatia si datoria de-a dreptul eroica a trenului fiind aceea de a duce si aduce oamenii deci automat presupunea ca cineva sa coboare din tren, cineva sa urce in tren. Un tren tacut si imobil ca o fotografie – asa mi-l amintesc; noi ne uitam la oamenii din vagoane, ei se uitau la noi prin ferestrele inchise; ne scrutam unii pe altii printr-o granita nevazuta, printr-o tacere absoluta, printr-o uimire absolut inocenta; apoi trenul pleca.
Mda, de asta era Copsa Mica in mersul trenurilor un oras important.
De unde stiu toate astea? Eu m-am nascut acolo, am petrecut si vacante in grija bunicilor mei, impreuna cu verisoara mea de la Sibiu. Sa va spun ce imi amintesc: casa bunicilor (apartamentul) era cred la etajul unu, da, parca etajul unu era; imi amintesc casa scarilor intunecoasa si mare; semnul de curatenie (o bulina mare de carton) care se muta zilnic de la un apartament la altul pe fiecare palier pentru ca acolo toata lumea facea curat pe scara prin rotatie, nu aveam femeie de servici; apartamentul: pe cit de intunecata era casa scarilor, pe atit de luminoasa era casa; din holul de intrare se deschideau un dormitor, sufrageria si o mica baie; din sufragerie se trecea intr-un alt dormitor, unde cosea bunicul tot felul de perne fantezie si in bucatarie. Aveam si balcon dar nu mai stiu nimic despre el, nici din ce camera aveam acces acolo, dar stiu din poze ca aveam precis balcon. Cel mai interesant loc era bucataria –mica si curata, aici bunica era suverana, de fapt era suverana in toata casa dar bucataria era teritoriul ei de necontestat. Aici ne facea pe plita noua copiilor, ca sa o lasam in pace, foi uscate de aluat – pasca – taiate in unghiuri ascutite, fierbinti si subtiri. In bucatarie, pe perete erau prinse in pioneze bucati de pinza alba cusute de mina cu citate din Biblie si imaginea lui Iisus binecuvintind casa noastra, pe noi si mincarea. Bucataria bunicii a fost pentru mine prima experienta religioasa, iar Iisus era barbatul tinar, usor trist, intelept si binevoitor care era mereu cu noi la masa.
La noi in bloc era cineva care facea acadele de zahar ars – cocosei rosii-aramii, dulci-amarui, transparenti; ne tot faceam drum la "vecinul" sa mai cumparam cite un cocosel – bunica ne mai certa citeodata ca mincam prea mult zahar, atunci mergeam si cumparam ciocolata de casa taiata in dreptunghiuri micute si ambalata in celofan.
Era desigur si celebrul negru de fum care ne facea viata imposibila – rufele se spalau fie iarna fie vara la izvorul din spatele blocului, la poalele dealului pe care ne jucam noi copiii; cearceafurile albe cu dantela pe margini erau supuse unui proces meticulos care implica lesie, oale mari si fierbere; odata puse la uscat, atentia se muta spre fiecare pala de vint care putea aduce infamele particule negre si la primul semn albiturile era luate de pe sfoara, ca sa nu se strice munca de a le pastra curate si albe. Cearceafurile albe, perfecte au fost dintotdeauna mindria familiei noastre.
Dealul din spatele blocului era locul de adunare al nostru, al copiilor. Bunica ne pregatea cite un cosulet de rachita mic si elegant cu stergar alb, gustare si o sticla de apa – tot ce trebuie pentru un picnic reusit; noi (verisoara mea si cu mine) mergeam sus pe deal purtind mindre cosuletele "noastre" si cu rugamintea bunicii in memorie "Copilelor nu mai coboriti dealul pe fund ca vi se fac chilotii negri si atita de greu se spala". Picnic! Ce bucurie! Ne asezam domnoase si pline de ifose cum am vazut la televizor ca fac doamnele, intindem stergarele, scoatem gustarea si sticla de apa. Ne servim una pe alta ca la o masa de mare gala, admiram cartierul vazut de sus, facem cu mina bunicii care ne supravegheaza discret pe unul din geamuri, purtam conversatii tot ca la televizor si dupa ce trec vreo doua ore, stringem tot si ignorind cu seninatate dar fara rea credinta rugamintea de mai sus, coborim dealul pe fund chiuind voioase; pe sub fustele scurte chilotii s-au facut negri, ne-am amintit ca nu trebuia sa facem una ca asta si mergem spasite spre casa asteptind mustrarea si dulcea iertare a bunicii.
Nu stiu daca aveam o viata buna sau frumoasa dar stiu ca era o viata plina!
Ziceam deci ca citeam azi pe net o stire care zicea asa: "21 de oameni din Copşa Mică au fost evacuaţi din propriile case după ce un deal din apropiere a început să se surpe. Din cauza ploilor abundente din ultimele zile, opt imobile sunt în pericol să se prăbuşească. " Atunci mi-am adus aminte de toate: de deal, de bloc, de bulina mare de carton pentru curatenie, de asternuturile albe cu dantela, de Iisus care ne veghea de pe peretele bucatariei…. Am mai trecut de citeva ori prin Copsa Mica – au aparut culori, casele nu mai sint negre pentru ca fabrica de negru de fum nu mai functioneaza; un oras mic, tacut, sarac. Dar stiti ce e trist? Nu mi-am adus aminte unde era blocul bunicilor mei; daca inchid ochii vad toate detaliile, toate zimbetele, vecinii, acadelele, totul … dar cind deschid ochii nu le mai gasesc.

3 comentarii:

  1. Da,de atata amar de vreme ne stim,insa pe asta n-o stiam:copilaria la Copsa.Sa stii ca oprea internationalul,pentru ca cu el am plecat in Suedia si de acolo l-am luat.E bine cel putin ca ai amintirile in memorie,va fi trist cand nici acolo nu vor mai exista.Te pupam cu drag.

    RăspundețiȘtergere
  2. Citindu-ţi minunata povestire pot să spun că am fost şi eu atunci în Copşa Mică!

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru KaBea si Nicu
    Ce ma bucur! Inseamna ca nu am ramas singura "trecatoare" prin Copsa Mica!!! Va multumesc

    RăspundețiȘtergere