Poem pentru cuvinte

Uneori mi-e dor sa vorbesc in limbi straine, dulci amintiri din alte vieti, aspre miini sprijinitoare, ce vis, ce vis si cita departare.
Uneori mi-e dor sa spun exact dar absolut exact si precis cita greutate imi lasa in miini si-n trup lipsa limbii straine, tot mai straine, tot mai putina, tot mai absenta, nevazuta, pierduta.

Uneori ma imbrac in limba aceasta ciudata si spun asa vorbindu-mi mie si visind spre altii asemeni mie: inchid ochii sa simt mai bine cum trece aerul in miscari atit de mici pe linga obrazul meu, ca o trecere de dantela moale, ca o dragoste scumpa. Ma rotesc incet, incet, cu trupul drept, perfect vertical, cu ochii inchisi spre mine si impins fiind de bratele mele aerul se misca diferit – se agata de miinile mele, imi infasoara degetele, aluneca pe unghiile lacuite, serpuieste cum vrea el pe linga trupul meu inocent – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun!

Liniste. Nu ma aude nimeni. Daca as iesi la un colt de strada si as spune visul meu despre aer ar veni grabnic spre mine privirile ingaduitoare, compatimitoare, neintelegatoare: “Nu stie sa vorbeasca saraca. Uite cum biiguie pe jumatate agramata pe jumatate sectanta, uite cum nu stie ce vrea sa spuna …. Oooo….stai asa….poate are o criza de astm – sa chemam un medic atunci, da, da, cu siguranta are o criza de astm, nu-i dati aer, nu nu, ii trebuie medicamentele, nu-i dati aer”…si uite-asa sintem tot mai departe de aer.
Nimic. Care va sa zica nimic. Nu stiu sa scriu k in loc de ca, nu stiu sa spun cmf in loc de ce mai faci, habar nu am ce inseamna vb, eu credeam ca vorbim se spune chiar asa, vorbim, nu vb. Am ramas in urma, m-am pierdut, am ramas undeva la marginea lumii acesteia perfect eficienta si imi vorbesc uneori singura intr-o limba veche. As fi putut sa intru in rindul lumii si sa spun: “Care briza? Nici cu ochii inchisi nu simt nimic pe obraz. Daca ma invirt parca se simte un pic de vint dar in rest nimic. Ha ha! Ce sa vezi!?”
Mda, puteam sa zic asa, uneori imi iese si pot sa vorbesc perfect eficient dar … mi-e dor, mi-e dor uneori de clipa de tihna, cu vorbe moi, cuvinte alese cu drag, visare a realitatii, vedere cu totul, cu auzul, cu ochii, cu miinile. Limba mea straina se vorbeste asa, cu ochii, cu miinile, cu gesturile, cu multa inima, dar mai ales, o, da , mai ales cu ochii. Limba mea veche e ca aerul, dar ca aerul blind, ca adierea dulce, ca trecerea molcoma - – aerul e un dar, deschide ochii si vezi-l iti spun, aerul este cel care ne permite sa ne vedem unii pe altii, deschide ochii si vezi-l, aerul e inspiratia noastra profunda de viata, deschide ochii si vezi-l iti spun.
Deschid ochii si privesc in jur – cine are nevoie de cuvinte, de aerul lor? Nimeni, nimeni, nimeni…. Nu mai are nevoie nimeni de cuvinte, de aerul care porneste si traieste in ele. Nimeni…..