joi, 23 iunie 2011

Val

Ziua fusese lunga si obositoare; multimea de lume care venise la teatru, trecea incet incet pe la garderoba, oamenii isi luau hainele, mai schimbau citeva cuvinte si apoi tot fara graba, cu o buna dispozitie afisata evident plecau spre casele lor. "Va trece de miezul noptii pina ajung acasa", isi spuse Val in timp ce inmina hainele una cite una, zimbind politicos. "Ma dor picioarele, n-am avut timp nici sa maninc dar cel putin azi a fost o zi buna – am cistigat ceva banuti in plus, ba chiar mi-am permis "extravaganta" de a-mi cumpara o bluza noua. In New York nu-ti permiti sa risipesti nimic, fiecare ban muncit si ras-muncit trebuie cheltuit cu multa chibzuiala; bluza noua nu era pe lista, nu era nici neaparat necesara, dar banii au venit la fix, un mic rasfat nu strica niciodata si apoi, imi vine perfect. Turcoazul-violet imi amplifica griul ochilor, ii face adinci si expresivi; parul blond-sable se aseaza cuminte pe umerii de dantela – ahhh, ce bine ma simt in bluza cea noua, rasfat superb, ce bine e! Luminile s-au stins in sala de teatru, spectatorii au plecat, am verificat sala garderobei, sting ultimele lumini si automat se aprind cele de veghe – plec acasa". Un ultim popas in fata teatrului, Val inspira cu putere aerul racoros al toamnei si porneste grabita spre statia de metrou: "Miine sint libera, in fine o sa am timp sa ma ocup de coltisorul meu de gradina. Daliile si crizantemele ma asteapta nerabdatoare; Val zimbeste – sau cel putin asa imi imaginez eu! Florile mele – dragele mele." Pe scara rulanta urca aerul cald de la metrou aducind cu el mirosul specific de motorina si pilitura de fier amestecate cu transpiratie si aer conditionat. Val calculeaza repede "30 minute cu metroul, ies direct la statia de autobuz, inca 20 minute cu autobuzul, intr-o ora sint acasa". Intr-un gest demult automatizat, ia cartela de transport in comun, o trece prin cititor si asteapta lumina verde. Citiorul piuie, lumina licare rosie "nu mai aveti calatorii disponibile pe aceasta cartela". "Exclus – mai aveam fix 2 calatorii, pentru metrou si autobuz azi. Poate n-am trecut corect cartela" Gliseaza cartela, cititorul piuie, lumina licare rosie "nu mai aveti calatorii disponibile pe aceasta cartela". Dintr-o data toata oboseala zilei se aduna in afurisitul de carton care nu tine minte ca mai are doua calatorii. Umerii ii coboara brusc, picioarele se ingreuneaza inexplicabil, golul din stomac devine palpabil – "pe jos fac doua ore pina acasa" – singurul gind care ii mai vine in minte asta este. Intr-un automatism fara rost, ca un mecanism imperfect Val continua sa gliseze cartela prin cititor, cu acelasi rezultat negativ, pe care continua sa il nege cu aceeasi perplexitate care ii blocheaza orice gind coerent.
Femeia cu pardesiul gri privea cu ochi calmi scena; nu s-a gindit la nimic, era 11 noaptea, nu era nimic de gindit sau de zis; se apropie calma de Val "Vrei sa intri la metrou?" Val ridica ochii in care se citeste neputinta "Da" raspunde usor ragusit. "OK" spuse femeia trecindu-si propria cartela prin cititor. Lumina verde se aprinde permitind accesul la metrou – "Poftim, spuse femeia, treci". Singele prinse brusc a-i circula prin tot corpul, o usoara ameteala o face sa clipeasca des – "Multumesc" spuse intorcindu-se sa isi mai vada o data necunoscuta binefacatoare; femeia nu mai era acolo, probabil se dusese in alta parte, sau trecuse pe linga ea si nu o vazuse, oricum senzatia era ciudata, ar fi vrut sa ii mai multumeasca o data femeii, fara ea o asteptau doua ore de mers pe jos. Se gindi inciudata ca isi cheltuise toti banii pe bluza turcoaz-violet fara sa pastreze macar citiva dolari de rezerva "Asa imi trebuie, se gindi, niciodata n-am facut asa ceva, sa ramin fara un dolar macar in buzunar. Sint inconstienta, daca l-as prinde pe copilul meu facind asa ceva i-as trage o mama de scandal, l-as mustrului doua zile, dar eu, eu ce scuza am? Am vrut sa ma rasfat un pic, acum o sa imi treaca toata nevoia de alint; la naiba de bluza, parca vad ca ajunge in cosul de rufe si acolo o sa zaca multa vreme. Daca nu era femeia asta mergeam doua ore pe jos, asa am scurtat, mai ramine numai portiunea de mers cu autobuzul. Poate gasesc totusi vreo fisa sa dau un telefon undeva, poate vine cineva sa ma ia din statie, of Doamne, n-am idee ce sa fac, cum sa fac."
Metroul ajunge in statie, Val inghesuie cu furie bluza cea noua in poseta prea mare si prea grea in drum spre autobuz; ce sa vezi, autobuzul era deja in statie "Macar de l-as fi pierdut, murmura ea, dar asa...il mai si vad in fata ochilor, cum o sa plece bine mersi fara mine". Cartela ii tremura in mina, incepuse sa fie frig, gindul drumului in noapte si frig ii aduse lacrimi subtiri in ochi. Barbatul se apropie de ea "Vrei sa urci in autobuz?" Val se intoarse spre el cu ochii oglindind o uimire fara margini "Da", spuse neincrezatoare. Omul trecu cartela lui prin cititor – "Urca-te, spuse el" si apoi pleca din statie. Soferul ii facu semn "hai cucoana", Val se urca in autobuz crezind cu tarie ca viseaza, ca in curind se va trezi si va vedea ca totul a fost o poveste.
Ajunse acasa, aprinse luminile, si-a aruncat pantofii pe hol; a trecut in baie, si-a facut un dus cald lasind vaporii fini sa cuprinda toata baia, aburind oglinda mare cit peretele din fata chiuvetei. Aroma cremei de dus se impregna incet in pereti parfumind suav aerul cald; dupa ce ultima urma de oboseala se risipi, Val iesi de la dus, se imbraca confortabil si se aseza pe canapeaua moale din living. Neincrederea urca in ea ca o maree nelinistitoare. "Sint acasa, isi zise, miine sint libera, am timp sa imi ingrijesc daliile si crizantemele. Sint acasa". Cana cu ceai cald ii incalzea miinile. "Cum? isi spuse, Cum? N-am mai auzit de-asa ceva, si chiar daca ar fi, ce sanse sint ca in aceeasi seara, doi oameni complet necunoscuti, sa faca acelasi gest, sa spuna acelasi lucru, sa faca totul identic pina la suprapunerea completa a timpului si spatiului? Pentru mine nu a mai fost nici timp nici spatiu, au fost numai doi oameni, o singura mina, o aceeasi cartela si drumul sigur pina acasa. Un miracol, un adevarat miracol". O bucurie profund recunoascatoare o invada brusc, ridicindu-i singele in obraji "Nu pot sa spun nimanui pentru ca nu o sa ma creada nimeni; aproape ca nu este posibil asa ceva si totusi, mi s-a intimplat mie, chiar mie!!!"
Puse cana de ceai pe masa, aprinse lumina in gradina si cobori linga tufele de dalii si crizanteme privindu-le lung. Intinse mina si le mingiie pe toate incet "Florile mele, dragele mele, murmura" dar linistea pe care o cauta nu era in gradina, asa ca se intoarse usor infrigurata in casa. Ochii ii cazura pe geanta prea mare si usor lucioasa intr-un colt; scoase de acolo bluza fina, turcoaz-violet vrind sa o arunce in cosul de rufe; gestul se opri la mijlocul drumului, bluza se desfasurase toata luminind parca intreaga casa, transformind-o in nuante turcoaz-violet; Val privi cu atentie culoarea, materialul, dantela de pe umeri – bluza cea noua era intr-adevar frumoasa. O puse usor pe canapea, privind-o de la distanta – chiar era frumoasa, un mic rasfat venit cu neliniste si cu peripetii…"Nu, isi spuse, nu e chiar asa, a venit cu un miracol si deodata nu mai este o bluza ci o poveste - o poveste pretioasa"

- Aceasta este povestea prieteniei mele Val, de la New York, ii spun "ingerei" mele privind-o aproape biruitor. Ma pregatesc sa ii arunc propozitia pe care o astept demult dar ea mi-o ia inainte si spune zimbind aproape sagalnic:
- Nu erau ingeri, zice ea, daca asta vroiai sa spui, nu erau deloc ingeri chiar daca asta vrei sa crezi
- Nu te cred, raspund; Val avea dreptate, am vorbit cu ea si avea dreptate, sansele ca asa ceva sa se intimple sint absolut infime, si spunind asta aproape ca ridic vocea incercind sa dau putere argumentului matematic
- Asa e, admite ea, dar cei doi tot nu sint ingeri
Pleaca lasindu-ma cu intrebarile mele si cu foile de hirtie pe care scrisesem povestea puse ordonat pe masuta. N-o cred, de data asta n-o cred, dar zimbetul ei pentru prima data dezarmant ma pune pe ginduri. Si daca?....

6 comentarii:

  1. Probabil ca avem nevoie sa credem in miracole,iar eu cred ca exista.Faina povestea.Rusinica pentru ca nu mi-ai zis de bloguletul tau mai demult.Imbratisari.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc KaBea, cit depre rusinica......pai...sa-mi fie :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Loredana, multumesc de apreciere, comentariile isneamna ,mult pentru mine!

    RăspundețiȘtergere
  4. am citit povestea ta, este plina de mister, are un parfum anume, de epic, de fictiune,... de neinteles pentru mine cum ingerul iti valideaza cartela... puterea gandului comprima timpul si spatiul...

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc Nicu! Ma bucur ca ti-a placut;povestea e inspirata din realitate - i s-a intimplat unei prietene! Necunoscute sint caile lumii!!!

    RăspundețiȘtergere