joi, 3 ianuarie 2008

Chemarea

Se întîmpla acum vreo 2-3 ani, într-o seară de iarnă. Ningea în timp ce eu mergeam la nişte prieteni. Mă gîndeam că o să se facă frig sau ninsoarea o să se schimbe în lapoviţă şi o să fie totul o zloată.
Am stat la prietenii mei mai mult decît îmi propusesem, aşa că trecuse de ora 9 cînd am plecat. Am coborît scările gîndind să iau un taxi pentru că era întuneric şi eram sigură că bruma de ninsoare se transformase în amestecul de apă şi zăpadă care îţi intră în orice gheată sau cizmă pe la orice cusătură sau şiret, iar în plus tocmai în acea seară îmi găsisem să iau pe mine paltonul cel lung din stofă cu care riscam să adun toată amestecătura aia pe jumătate îngheţată de pe trotuare. Cînd am deschis uşa de la scara blocului m-am lovit cu gheata înaltă de un morman de zăpadă afînată. Am privit surprinsă în jur şi am văzut stratul incredibil de gros de ninsoare adunată în numai cîteva ceasuri, peste care continua să se aştearnă zăpadă strat după strat pentru că ningea într-una de parcă iarna s-ar fi mutat la Rm. Vîlcea. M-am uitat către şirul de taxiuri cu luminile galbene de la cutiuţele acelea pe care scrie “taxi” aprinse şi mi-am spus că nu e cazul. Renunţ. Era prea frumos ca să scurtezi drumul cu taxiul. Mi-am tras gluga şi m-am pregătit de 30 de minute de plimbare, remarcînd că nici pe drum nu prea se văd urme de roţi. Ciudat! Pe o vreme ca asta de obicei pietonii îşi supendă mersul pe jos în favoarea a 4 roţi motorizate. Nu vezi ţipenie de om pe trotuar în schimb pe drum vîjîie maşinile. De data însă.... Nici urmă de maşini. M-am mulţumit cu constatarea asta fugitivă şi oarecum marginală de pe o muchie de cortex cerebral pentru că deja eram cucerită de linişte. E multă linişte cind ninge. N-am idee de ce, sau poate mi se pare mie, dar asta observ eu, din colţul meu de vedere personal, că în serile în care ninge frumos e multă linişte. Mi-am strîns scurt umerii într-o respiraţie de plăcere şi am plecat la drum. Nu mi-au trebuit mai mult de cinci paşi ca să constat că ritmul alert în care merg eu de obicei s-a transformat într-o plimbare lentă şi visătoare. Şi acesta a fost numai începutul.
În seara aceea am văzut de două ori oamenii. I-am văzut altfel decît pînă atunci.
Mai întîi i-am văzut pe trotuare. Cîte unul, cîte doi, de toate vîrstele, ţinîndu-se de mînă sau nu, vorbind în şoaptă sau tăcînd, privind cînd în sus spre cerul din care curgea ninsoarea ca o izbăvire, cînd în jos către zăpada adunată ca o promisiune. Să vezi oameni pur şi simplu plimbîndu-se e o raritate, iar în seara aceea erau atît de mulţi! Îşi lăsaseră baltă toate treburile casei, toate planurile de-o seară şi ieşiseră la plimbare uniţi de un zîmbet uluitor. Atunci am realizat că şi eu zîmbeam. Păşeam cu toţii într-un tablou suprarealist de zăpadă perfectă luminată de zîmbete regăsite într-o clipă de graţie. Am măturat temeinic zăpada cu paltonul meu cel lung şi elegant înfundîndu-mi paşii în fulgii proaspăt adunaţi din toate poveştile cu zîne şi m-am simţit şi eu o zînă inocentă şi graţioasă răspîndind bucurie. M-am surprins căutînd momentul în care la o răspîntie mai ferită mă pot învîrti cu braţele întinse făcînd roată stofa neagră, lungă a paltonului, bordurată de un strat de gros de zăpadă, transformîndu-mă în vîrtej vertical de fulgi şi centrifugînd fiecare sclipire a faţetelor de gheată cu care cerul împodobeşte ninsoarea spre plăcerea sa proprie şi spre eterna noastră încîntare.
Cînd am ajuns aproape de casă m-am auzit fredonînd. Cine ştie de cîtă bucată de drum vibram o melodie haotică şi neaşteptată, compusă ad-hoc, trecînd cu nonşalanţă peste lipsa de înclinaţie spre compoziţia muzicală în genere, dar cu toată buna credinţă că orice zumzet cît de cît melodios se potrivea mănuşă acelei seri.
Trecuse de ora 10 cînd am urcat scările spre apartamentul meu regretînd frumuseţea de afară, regretînd că trebuie să intru în casă, regretînd că nu am pe cine ţine drăgăstos de mînă ca să mă mai plimb încă.
Mi-am făcut patul şi m-am pregătit de somn – nu mai era mult pînă la ora 11 şi a doua zi reîncepea săptămînalul ritual infam al trezitului devreme. Pe urmă m-am gîndit că e într-adevăr cam tîrziu şi s-ar putea să pară ciudat dar la ora asta.... Cine să te vadă? Aşa că mi-am pus paltonul peste pijama şi am ieşit pe balcon să mai văd odată ninsoarea. Atunci am văzut oamenii a doua oară. Ieşiseră pe balcoane şi stăteau drepţi în lumina aceea stranie a cerului care ninge, privind neclintiţi năvala de iarnă frumoasă. “Doamne, mi-am zis, ninge ca-n poveşti! Şi noi ştim asta, pentru că ieşim pe balcoane aproape de miezul nopţii, îmbrăcaţi ca bezmeticii în pijamale, ca să ne împlinim cu aerul acesta unic al zăpezii care curge într-una liniştit, cernînd deasupra noastră ca iertarea.”
Atunci mi-am amintit o povestire pe care o citisem nu demult, despre o altă planetă, cu altfel de oameni. Oameni înspăimîntaţi de legenda care spunea că poporul care zboară către mare în fiecare an la echinocţiul de primăvară nu trebuie lăsat să ajungă la destinaţie căci îngrozitoare lucruri se vor petrece. Aşa că în fiecare an, acei alţi oameni de pe altă planetă masacrau poporul zburător însîngerînd pămintul şi acoperindu-l cu aripile lor translucide. Într-un an însă zburătorii au venit atît de mulţi că nu au reuşit să ucidă decît o mică parte din ei. I-au urmat disperaţi pînă la ţărmul mării hotărîţi să lupte pînă la capăt. Au ajuns acolo la răsăritul soarelui şi au văzut cum zburătorii se îndreaptă cu faţa către soare şi deschizînd aripile lor translucide încep să cînte. Atît. Zburătorii răspundeau unei chemări ancestrale a fericirii date de lumină şi de mare.
Aşa i-am văzut atunci pe oamenii aceia din balcoane. Ca pe zburătorii cîntînd la răsăritul soarelui. Oameni răspunzînd unei chemări vechi de cînd lumea.

2 comentarii:

  1. Ce bine ai facut ca ai iesit din nou afara...Aia a fost chemarea ta... Sa vezi oamenii, sa fii martora ... Sa poti impartasi acea stare de gratie si sa poti deslusi intelesul.
    Ai spus frumos cu linistea stapana cand ninge...
    Si ce imagine, oras fara masini, doar cu trecatori. Ma gandesc ce-o fi fost in sufletul taximetristilor cu beculeteel aprinse, poate fredonand si ei un cantec de iarna si petrecand trecatorii.. asteptand ca zapada sa astearna urmele.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, Luminita, uite ce frumos ai scris! "Imbolditorul" tau nu a gresit, iar tu faci bine daca scrii.

    Felicitari!

    Niculina Oprea

    RăspundețiȘtergere