Zilele cind Pamintul devine prea mare

Eugeniei, care ne-a lasat in urma ca mostenire responsabilitatea decentei, a inteligentei, respectului, prieteniei si a meseriei obligatorii de a gindi necontenit

As putea zice ca asta e una din zilele alea cind totul e pe dos: dimineata incepe aiurea, e mai innorat decit ar trebui sau indecent de insorit, dupa-amiaza n-are sare si piper, seara vine la ore nepotrivite, totul e pe dos in zilele de genul asta, de plictis, de nervi fara motiv, de neastimpar aiurit, dar nu e una din aceste zile. Azi e ziua in care aerul de dimineata e fragil, se rupe cu fiecare respiratie, se imputineaza, se subtiaza, ramine suspendat ca o boare pret de o secunda in vazul nostru si apoi dispare. Dispare incorect, brutal, prea repede, prea mult, prea ….dispare lipsindu-ne de cuvintele necesare pentru ca ele nu exista. Azi e ziua cind Pamintul devine prea mare. E facut din goluri. Goluri lasate in urma lor de oamenii care fac parte din noi. E ciudat cum inima se dilata incercind sa cuprinda tacerea din jur, pompind nebuneste in vene lacrimi sarate in loc de singe, e ciudat locul ramas gol, e prea mare aceasta lume. Da, prietena noastra a plecat lasind in urma Pamintul prea mare si pe noi prea marunti incercind sa umplem un spatiu care nu ne apartine numai noua caci ne apartinea impreuna. E multa revolta si multa tristete, multe amintiri, multe risete, discutiile in jurul mesei, risul, risul, risul – cea mai palpabila amintire si vorbele acelea spuse inainte de plecarea mea: “Am descoperit cit de simplu e totul, cit de usor e sa daruiesti, ce minune se petrece cu tine privind drept si senin, cum ti se deschide sufletul ca o fereastra pe care tisneste un izvor de lumina”, iar eu intelegeam perfect , era regasirea ca un suflet pereche.

La un moment dat, habar n-am cum dar se intimpla ca Pamintul acesta prea mare cu golul sau cu tot devine o parte din tine si inainte de a te uimi fundamental iti dai seama ca porti in tine o lume completa, rotunda, intreaga. Devii purtatorul intregii sfere de umanitate cu toate imperfectiunile ei, cu risul divin, cu locurile goale, cu spatiile elastice ale memoriei, cu noi insine mereu impreuna. Cind se intimpla asta, Pamintul redevine acelasi din totdeauna, numai ca in unele dimineti aerul are parfum de amintire.

Ingerul s-a invesmintat in propria-i aripa si tace ca un stilp de sare.